Dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică

Abstract

Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între operă și creatorul acesteia, ele preced drepturilor patrimoniale, le supraviețuiesc și exercită asupra lor o influență permanentă. Drepturile morale sunt independente de drepturile patrimoniale, autorul unei opere păstrându și aceste drepturi chiar și după cesionarea drepturilor sale patrimoniale. 
În dreptul român există o tradiție cu privire la recunoașterea drepturilor morale ale autorilor de opere din domeniul științific, literar sau artistic. În acest sens, Legea nr. 126/1923 asupra proprietății literare și artistice a fost primul act normativ din România și una dintre primele legi pe plan internațional care conținea prevederi prin care se asigura protecție dreptului moral de autor. Cu prilejul Conferinței de la Roma din anul 1928, când a avut loc a doua conferință de revizuire a Convenției de la Berna, prin care s a introdus art. 6 bis, s a constatat că Legea română din 1923 conținea dispoziții foarte clare privind dreptul moral fiind, totodată, apreciată de către participanți pentru liberalismul prevederilor sale. 
Acest studiu, prezintă o analiză a dreptului de divulgare, denumit în literatura de specialitate și dreptul la prima publicare, care reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică. După cum apreciază și autorul studiului, dreptul de divulgare este un drept discreționar și absolut, fiind recunoscut de toate legislațiile naționale ca unul dintre cele mai personale drepturi.