Creaţia intelectuală între lucru necorporal, bun incorporal şi drepturile asupra acesteia

Abstract

Proprietatea intelectuală este cel mai bun domeniu de studiu al problematicii bunurilor incorporale și lucrurilor necorporale din art. 535 C. civ. În acest mod se poate determina în ce măsură creațiile intelectuale sunt lucruri necorporale asupra cărora pot fi constituite drepturi patrimoniale. Premisa de la care pleacă art. 535 C. civ. o reprezintă existența unor lucruri necorporale, asupra cărora, ulterior „apariției” lor, se constituie un drept patrimonial și, în acest mod, lucrul necorporal devine bun incorporal. Creația intelectuală susceptibilă de protecție juridică este însă protejată din momentul făuririi, respectiv prin „simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată” [conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996], prin prisma art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 64/1991, republicată, din momentul aplicării produsului sau procedeului [acesta fiind obiectul originar al invenției conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată] sau luării măsurilor efective și serioase în vederea producerii sau folosirii produsului sau procedeului care formează obiectul invenției și din momentul îndeplinirii condițiilor de fond ale mărcii în baza mecanismelor instituite de dispozițiile art. 5 alin. (2), art. 6 alin. (3) lit. c) și e) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, republicată. În cazul creațiilor intelectuale din domeniul public, asupra acestora nu se pot constitui drepturi patrimoniale de proprietate intelectuală, ci eventual din alt domeniu. Astfel, creațiile intelectuale protejabile juridic nu pot fi lucruri necorporale, în înțelesul noului Cod civil. Definirea bunului incorporal prin grefarea dreptului patrimonial recunoscut asupra unui lucru necorporal nu este esențială pentru recunoașterea posibilității constituirii drepturile reale asupra acestora (bunurilor incorporale), aceasta existând atât în România, cât și în Quebec, unde formal noul Cod civil nu face referire la lucruri, ci doar la bunuri corporale și incorporale. Totodată art. 542 C. civ. nu creează o antiteză între bunuri și drepturile asupra acestora (acestea reprezentând la rândul lor bunuri), această prevedere nefăcând altceva decât să asimileze drepturile asupra bunurilor în bunuri imobile și bunuri mobile, drepturile reale asupra bunurilor imobile fiind asimilate acestora, conform alin. (1), iar celelalte fiind mobile, conform alin. (2) și în consonanță cu dispozițiile art. 539 alin. (1) C. civ., conform căruia ceea ce nu este imobil este mobil. O distincție între drept și obiectul asupra căruia poartă (lucru sau bun) este importantă, deoarece doar în acest fel putem identifica dreptul patrimonial care formează obiectul de apropriere al altui drept patrimonial, primul drept patrimonial având legătură cu obiectul raportului juridic în conținutul căruia se regăsește cel de-al doilea drept patrimonial, acesta fiind singurul rol al dispozițiilor art. 535 C. civ. și al noțiunii juridice de lucru necorporal. În cazul bunurilor corporale regula este aproprierea, respectiv constituirea și transmiterea liberă a drepturilor patrimoniale asupra acestora, cu excepția interdicțiilor stabilite prin lege, în timp ce în cazul bunurilor incorporale regula este imposibilitatea aproprierii acestora, respectiv imposibilitatea constituirii și transmiterii drepturilor acestora, cu excepția cazului în care această apropriere (constituire și transmitere de drepturi) este permisă de lege. O astfel de apropriere este naturală în cazul bunurilor corporale, iar, în aceeași măsură, este imposibilă, în mod obiectiv, în cazul bunurilor incorporale. Bunurile incorporale, în general, și creațiile intelectuale, în special, pot ajunge în sfera dreptului și a unei aproprieri doar dacă legea instituie un drept privativ asupra acestora. În lipsa instituirii unor drepturi privative asupra acestora, creațiile intelectuale circulă în mod liber, neputând fi apropriate de nicio persoană. Identificarea bunurilor protejate în domeniul proprietății intelectuale se face atât prin determinarea creațiilor minții protejate, cât și prin determinarea drepturilor recunoscute asupra acestora. În cazul bunurilor corporale, ideea de autorizare (obligatorie) a dobândirii dreptului de proprietate este periculoasă, deoarece acreditează ideea că proprietatea există doar în măsura în care legea o permite, conținutul dreptului subiectiv de proprietate (inclusiv existența sa) variind în funcție de bunul plac al legiuitorului. Normele juridice nu introduc în circuitul civil creațiile intelectuale, ci recunosc drepturi (morale și) patrimoniale asupra acestora. Legea nu recunoaște creația intelectuală ca un bun incorporal, ci recunoaște anumite drepturi patrimoniale pe o durată determinată, traseul operei spre domeniul public fiind suspendat în această perioadă. O dovadă a faptului că legea nu recunoaște creația intelectuală ca bun incorporal este existența domeniului public. Mai mult, din însăși modalitatea de reglementare a prerogativelor titularului cu privire la creația intelectuală, rezultă că nu ne aflăm în prezența unui drept real. Legislația reglementează minuțios fiecare prerogativă, aspect care nu este specific drepturilor reale, în cazul cărora acestea sunt subînțelese sau mai bine spus implicite, actualmente prin dispozițiile generale ale art. 555 C. civ..